Propunere expozițională: Lea Rasovszky & MICHELE BRESSAN

ALL THE LOVE WE ARE NOT MAKING

(title TBD)

Expoziția propusă de Lea Rasovszky și Michele Bressan se formulează ca un punct de intersecție a două monologuri vizuale distincte, construite în jurul unui subiect comun – războiul și toate declinările sale, care au la bază violența extremă, distrugătoare de tot ce înseamnă ordine și structură socială, și, în egală măsură, generatoare de atrocități, haos și anihilare a oricărei posibilități de formulare a unui discurs individual.     

Povara lumii este una grea și complicată. Războaie, violență, singurătate, sărăcie, înstrăinare, abuz, depresie etc. – am auzit cu toții despre aceste lucruri, iar unii dintre noi le-au cunoscut cu adevărat. În timp ce suntem angajați în căutarea păcii și a unui teren comun, ajungem să înțelegem că violența (folosită într-un sens foarte larg) este un limbaj universal. (Lea Rasovzky)

Realitatea, în varianta ei alterată de război, produce în noi un șoc care ne anulează capacitatea de a procesa informația prin filtrul emoțional. Violența extremă ne plasează dincolo de orice emoție. Odată depășită această graniță, orice formă de înțelegere este anulată; intrăm astfel într-un dialect al absurdului, a tot ce nu poate fi integrat și, în consecință, nu poate fi numit, privit, contemplat, formulat. Însă actul artistic presupune întotdeauna o invitație adresată celuilalt de a privi cu meticulozitate, de a se apropia cu atenție, de a contempla și de a medita asupra subiectului care face obiectul privirii sale. 

Definirea sau traducerea vizuală a ororilor generate de conflictele armate este în esență o încercare perpetuu eșuată de a cuprinde în limite îndurabile a ceea ce este de neîndurat. În consecință, Lea Rasovzky propune un inițierea unui proces de renunțare/negare/reducere până la nimic a conceptului de război și de schimbare a semnificației acestuia până în punctul în care nu mai poate fi definit, pentru a construi un nou dialect și o nouă semantică. 

Expoziția creează o zonă de siguranță și confort, care permite individului să exploreze flagelul și obiectele în care sunt traduse diverse forme ale violenței prin filtrul ironiei. Mare parte din lucrările expuse propune apropierea și interacțiunea publicului cu ele – sunt lucrări cu care vizitatorul se poate juca, le poate atinge sau mângâia.  

Văd acest proiect ca pe o doză sănătoasă de ironie, singura cale prin care putem rămâne funcționali atunci când orice altceva pare să eșueze. Odată ce umorul relaxează spiritul, poți începe să abordezi probleme dure într-un mod direct și frontal. Nu putem camufla niciodată lucrurile, dar putem construi în jurul lor zone de confort, care să permită studiul și înțelegerea fenomenelor din spatele unor astfel de momente, care altfel au un impact devastator în psihicul colectiv. 

(Lea Rasovszky)

În paralel, Michele Bressan propune o analiză a arhitecturii fortificațiilor militare, al căror rol - acela de a proteja viața - se plasează în contradicție cu spațiul în care sunt amplasate, războiul generând întotdeauna un perimetru al morții, devorat de violențe extreme. 

Într-o societate maxim desensibilizată, atenționările cu privire la imaginile care ne-ar putea afecta emoțional au ajuns să fie mai degrabă niște instrucțiuni cu privire la felul în care ar trebui, în mod normal, să reacționăm la imaginarul generat de conflictele armate. Michele Bressan decupează și înlătură din lucrări elementele cele mai explicite – cadavrele soldaților uciși în lupte, corpurile contorsionate de durere, rămășițele a ceea ce au fost cândva oameni – toate devin invizibile, lăsând loc peisajului care, la prima vedere, nu pare fi alterat de prezența umană. Se creează astfel premisele unei înțelegeri mai profunde a grotescului generat de război, o înțelegere care se produce prin omiterea detaliilor esențiale  - înlăturarea mărturiilor vizuale ale flagelului vorbește despre incapacitatea noastră de a cuprinde în logica obișnuită o realitate imposibil de justificat și de formulat.    

Expoziția propusă de Lea Rasovszky și Michelle Bressan are la bază un amplu discurs formulat pe marginea conflictului armat de azi și dintotdeauna și a violenței ca teritoriu comun și limbaj universal, atemporal, în care se revarsă toate bunele intenții ale omenirii aflate în căutarea unui spațiu al păcii și al coexistenței.

În ultimii ani, am devenit mai interesat de arhitectura fortificațiilor militare. Am făcut o secțiune dintr-un buncăr al celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact a unei guri de foc. Astfel de buncăre au devenit un spațiu limitat de locuit  pentru grupurile de soldați dislocați acolo timp de luni de zile. Priveliștea principală era oferită de acea mică deschidere care trasa limitele unui peisaj continuu. Soldații care serveau în astfel de buncăre au fost adesea înlocuiți înainte de termen, din cauza căderilor nervoase severe survenite pe timpul șederii.

Am ales totala înlăturare a elementelor care reprezentau subiectele imaginilor folosite. Înlăturând în totalitate subiecții și păstrând doar cadrul în care acțiunea a avut loc, imaginile se transformă în sens unitar, devenind toate imagini de peisaj. Aceste peisaje funcționează precum o panză, ceea ce putem să numim ''a blank canvas'', una pe care privitorul o va completa cu o serie de elemente doar sugerate și nerelationate sferei concretului și a recognoscibilului. Pentru a reuși această perspectivă, fiecare imagine este propusă cu un titlu care funcționează drept descriere pentru elementele înlăturate.

Dacă o imagine este intitulată ''Soldați căzuți în luptă în apropierea unui lan de porumb'' privitorul vă trebui să-și imagineze scena respectivă, fară să aibă nicio confirmare vizuală pentru titlul propus în afara unui câmp. Acest demers propune un raport de încredere pe care privitorul trebuie să-l mențină cu autorul, în sensul încrederii că fiecare titlu care insosește imaginile corespunde în totalitate adevărului, corespunde elementelor lipsă.

Această metodă nu este doar o soluție pentru a preserva identitatea unor persoane aflate în situații dificile sau tragice, dar este și un mecanism care conferă o nouă viață acestor imagini, una definită de interacțiunea mentală participativă a privitorului. Uniformizaea imaginilor în sensul unor peisaje anonime și aparent banale, construiește o nouă dimensiune conceptuală pentru ceea ce altfel ar fi însemnat doar o recontextualizare directă, în sensul unor imagini (re)descoperite și prezentate în sensul unui trofeu. În acest caz cenzura este una de tip democratic, tot ceea ce a însemnat punctum este înlăturat, că și cum ''nici nu ar fi existat''. Titlurile imaginilor oferă elementele necesare pentru o (re)construcție mentală subiectivă dar fidelă realității, una în care doar privitorul o să știe cum să își imagineze o scenă pe care de fapt nu a văzut-o niciodată.

* CONCEPT ART TALK: 

În câte feluri putem citi o lucrare de artă contemporană? Există și alte note de interpretare decât cele tradiționale, pe care nu toți le stăpânim? Și dacă da, care sunt acestea?
Propunem 2 întâlniri cu profesioniști din alte domenii decât cel al artei, pe care îi invităm să povestească despre cum se vede arta contemporană din perspectiva lor. 
Fiecare dintre specialiștii alături de care vom parcurge expoziția, va aduce cu sine propriul său fond profesional, precum și un alt filtru de interpretare decât cel propus de profesioniștii de pe scena de artă contemporană.
Arta dezvoltă limbaje, iar cheile de interpretare sunt întotdeauna multiple. Te invităm să descoperi alături de noi ce se ascunde la intersecția dintre arta contemporană și diversele domenii profesionale actuale. 

INVITAȚI EDIȚII TRECUTE: 

Petruța Gheorghe (psihoterapeut), Eugen Ciurtin (istoric al religiilor), Andrei Crăciun (jurnalist), Monica Jitariuc (expert în comunicare), Constantin Vică (lector la Facultatea de Filosofie a Universității din Bucureșt), Gabriel Cicu (psihiatru și psihoterapeut), Eliza Yokina, (arhitect), Horia Tomescu (Viceprimar București)